Ce este psihoza maniaco-depresivă sau, de asemenea, tulburarea afectivă bipolară?

În Evul Mediu, persoanele cu tulburări mintale erau ostracizate cu cruzime din societate. Erau în mod obișnuit întemnițate. Nu ca pedeapsă, ci pentru că oamenii se temeau de ele, credeau că sunt posedate de demoni și vrăjitoare. Voiau să se protejeze prin întemnițarea lor.

Mai târziu, bolnavii mintal au fost trimiși în mănăstiri, unde erau îngrijiți de călugărițe, dar și în aziluri, care semănau din ce în ce mai mult cu spitalele.

Psihiatria ca disciplină medicală a început să prindă contur la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Printre primii psihiatri s-au numărat P. Pinel și J. E. D. Esquirol.

În secolul al XIX-lea, diferitele tipuri de tulburări au început să fie clasificate și categorizate. E. Kraepelin a inventat pentru prima dată termenii "demență praecox" și "nebunie maniaco-depresivă".

Dementia praecox a fost redenumită ulterior schizofrenie de către E. Bleuler. Nebunia maniaco-depresivă a devenit mai întâi ciclofrenie, apoi psihoză maniaco-depresivă, care s-a schimbat în denumirea actuală de tulburare afectivă bipolară.

Tulburarea afectivă bipolară este o boală psihică gravă caracterizată prin percepția neclară a pacientului asupra sa și asupra mediului său.

Ea este cauzată de schimbări cronice ale dispoziției (labilitate afectivă). Ea alternează între perioade de manie, perioade de hipomanie și perioade de depresie.

Boala afectează mai mult de 1% din populația lumii, indiferent de naționalitate, etnie sau statut socio-economic.

Tulburarea bipolară este una dintre principalele cauze de handicap în rândul tinerilor.

Schimbările de dispoziție sunt frecvente în viață, de exemplu atunci când se confruntă cu evenimente stresante. Dacă schimbările de dispoziție sunt proeminente, persistente și însoțite de episoade de anxietate, acestea pot sta la baza unei tulburări afective.

Tulburările afective pot fi unipolare, când este prezentă o singură "extremă a dispoziției", adică depresia. Celălalt tip este tulburarea bipolară, când dispoziția oscilează de la depresie la manie.

Pacienții afectați sunt caracterizați de o incidență ridicată a bolilor psihiatrice și fizice coexistente, ceea ce afectează experiența generală a bolii și participarea pacientului la viața socială normală.

Acesta este unul dintre motivele pentru care boala determină o mortalitate crescută în rândul tinerilor, în special moartea prin sinucidere.

Diagnosticul precis al tulburării bipolare este dificil în practica clinică. Cel mai adesea începe ca un episod depresiv care arată foarte asemănător cu depresia unipolară (depresie fără manie).

În plus, în prezent nu există biomarkeri cunoscuți care să poată detecta această tulburare în laborator. Prin urmare, evaluarea clinică de către un psihiatru joacă un rol esențial în diagnostic.

Ca orice altă boală, fie ea psihică sau fizică, ea are cauzele sale. În cazul bolilor maniaco-depresive, aceste cauze sunt cel mai adesea factori genetici și de mediu.

De fapt, bolile maniaco-depresive prezintă doi poli opuși. Unul este depresia nefericită și anxioasă, celălalt mania spectaculoasă.

Tocmai aceste boli, cu o gamă largă de manifestări, pot fi puternic influențate de factorii genetici și de mediu.

Factorii de mediu

Factorii de mediu sunt cei care pot avea o influență majoră asupra formării personalității bolnavului de tulburări maniaco-depresive.

Termenul "influență de mediu" se referă în special la consumul de substanțe alcoolice sau psihotrope. Drogurile și alcoolul sunt responsabile de destabilizarea ulterioară a psihicului pacientului.

Această destabilizare contribuie semnificativ la apariția unei boli la care individul poate fi predispus genetic.

Factorii externi de mediu includ, fără îndoială, așa-numitele influențe psihopatologice.

Acestea sunt evenimente asociate cu disfuncții familiale, o copilărie lipsită de armonie și educația asociată, stresul psihologic, experiența opresiunii pe termen lung, agresiunea sau intimidarea.

Bolile somatice cronice și starea de sănătate precară, asociate în special cu durerea și teama de viață, pot avea, de asemenea, un impact semnificativ asupra dezvoltării psihozelor.

Tulburările bipolare apar la oameni în special la vârsta adultă timpurie sau în adolescență, ca urmare a unor posibile influențe de mediu experimentate în special în timpul copilăriei.

Mulți pacienți au o manifestare mai timpurie a tulburărilor maniaco-depresive legate de abuzul sexual din copilărie.

În mod similar, problemele legate de sfera profesională a vieții sunt puternic afectate de boală. Evoluția bolii este înrăutățită și există o susceptibilitate crescută la tentative de suicid sau la gânduri suicidare.

Există un răspuns mai slab la tratamentul farmacologic la vârsta adultă.

Un alt declanșator de mediu al psihozei maniaco-depresive este stresul psihologic.

Stresul este răspunsul organismului la stimuli stresanți (factori de stres). Organismul răspunde cu mecanisme de apărare, iar scopul său este de a menține echilibrul organismului și de a preveni deteriorarea sau moartea acestuia.

Fiecare persoană este supusă situațiilor stresante în mod individual. Cu toate acestea, dacă se acumulează prea multe situații stresante, organismul nu le poate face față. Adesea, stresul imposibil de gestionat este cel care duce la destabilizare psihologică, care poate duce la boli psihiatrice grave, cum ar fi psihoza afectivă bipolară.

Factorii genetici

Factorii genetici sunt în prezent cele mai frecvent studiate cauze ale tulburărilor maniaco-depresive.

Există o anumită predispoziție genetică care are o mare influență în dobândirea tulburărilor maniaco-depresive.

Dacă cel puțin unul dintre părinți suferă de această tulburare, copilul are o probabilitate de 15-30% de a dezvolta tulburare maniaco-depresivă. Dacă două rude apropiate suferă de această tulburare, riscul ajunge la 75%.

În cazul gemenilor identici, probabilitatea de a dezvolta tulburare maniaco-depresivă este de aproximativ 70% pentru ambii copii.

Serotonina

Serotonina este una dintre principalele și foarte importantele substanțe responsabile de neurotransmisia în creier, așa-numiții neurotransmițători. Aceasta este implicată în reglarea multor procese fiziologice, cum ar fi emoțiile, cogniția și reglarea ritmurilor zilnice, așa-numitul ceas intern.

Nivelurile patologice de serotonină datorate predispoziției genetice sau cauzate de factori externi sunt cauza schimbărilor de dispoziție în tulburările psihiatrice.

Cu toate acestea, serotonina este o moleculă foarte bine studiată și acțiunea sa precisă este bine cunoscută. Prin urmare, ea ar putea deveni baza pentru terapia acestor tulburări. Receptorii serotoninei sunt locurile de acțiune ale medicamentelor în multe boli neurologice și psihiatrice.

Pacientul bipolar suferă de schimbări de dispoziție foarte evidente, care în faza maniacă se manifestă printr-un optimism exagerat, un sentiment de importanță, o mare încredere în sine, expresivitate fizică și mentală cu un ritm rapid de vorbire. Nu se simte epuizat în ciuda unei nevoi reduse de somn.

În același timp, este agresiv, acționează impulsiv, fără să se gândească la acțiunile sale, are judecata afectată și concentrarea redusă. Este rapid iritabil, se comportă adesea inadecvat, ia decizii pripite.

Dimpotrivă, atunci când devine deprimat, suferă de tristețe prelungită, are modificări accentuate ale apetitului și tulburări de somn.

Are perioade de plâns, este pesimist până la apatic, suferă de sentimente de vinovăție și insignifianță. Are dureri inexplicabile și se gândește adesea la moarte sau sinucidere.

Există mai multe tipuri de tulburări bipolare și înrudite. Acestea pot include mania (sau hipomania) și depresia. Simptomele determină schimbări imprevizibile ale dispoziției și comportamentului, rezultând o suferință considerabilă și dificultăți în viață.

Clasificarea tulburărilor afective bipolare:

• Tulburarea bipolară I implică apariția a cel puțin un episod maniac, care poate fi precedat sau urmat de un episod hipomanic sau depresiv major. În unele cazuri, mania poate determina detașarea pacientului de realitate, numită psihoză, care este o afecțiune acută în psihiatrie.
• Tulburarea bipolară II se caracterizează prin cel puțin un episod depresiv major și cel puțin un episod hipomanic, dar niciun episod maniac.
• Tulburarea ciclotimică este o afecțiune în care există mai multe perioade consecutive de simptome hipomanice și perioade de simptome depresive (deși mai puțin severe decât depresia majoră) timp de cel puțin doi ani (sau un an la copii și adolescenți).
• Alte tipuri includ tulburările bipolare și tulburările înrudite declanșate de anumite medicamente sau alcool sau ca urmare a unei stări de sănătate precare, cum ar fi boala Cushing, scleroza multiplă sau accidentul vascular cerebral.

Tulburarea bipolară II nu este o formă mai ușoară a tulburării bipolare I, ci un diagnostic separat.

Episoadele maniacale ale tulburării bipolare I pot fi severe și periculoase. Cu toate acestea, persoanele cu tulburare bipolară II sunt deprimate pentru perioade mai lungi de timp, ceea ce este mai riscant în ceea ce privește autovătămarea.

Depresia

Toată lumea a suferit de depresie pe termen scurt de-a lungul vieții din cauza stresului, a dificultăților la locul de muncă, a morții unei persoane dragi, a unei despărțiri, a problemelor școlare sau a unor experiențe traumatizante.

De cele mai multe ori, însă, toate aceste simptome dispar în timp și persoana își revine la bunăstarea mentală și fizică.

Cu toate acestea, dacă o persoană care suferă de stări depresive nu este capabilă să iasă de sub influența acestora pe termen lung, se poate considera că are o tulburare depresivă.

Cu toate acestea, depresia clasică este cauzată de modificări patologice, pe lângă influențele mediului la care oamenii sunt expuși zilnic.

Depresia este clasificată în cercurile profesionale drept o tulburare a dispoziției, deși nu modifică doar starea de spirit a celui care suferă.

Depresia cuprinde întreaga persoană, începând cu corpul și spiritul acesteia și terminând cu o schimbare absolută a personalității sale și a relației cu persoanele din jur.

Prin urmare, este esențial să se identifice corect și în timp util simptomele acestei boli psihiatrice grave în stadiile sale incipiente și să se asigure diagnosticarea adecvată și tratamentul ulterior.

Simptomele depresiei pot fi foarte complexe și variază de la pacient la pacient. Pentru persoanele depresive, există o regulă generală de exprimare a simptomelor, care includ sentimente de tristețe, disperare și pierderea interesului pentru lucruri.

Simptomele sunt de lungă durată și afectează adesea sfera intimă a unei persoane, fie ea socială, familială sau profesională.

Cele mai frecvente simptome ale depresiei clinice includ:

• Starea de spirit depresivă - Pacienții afectați experimentează zilnic o stare de spirit depresivă sau par deprimați în comportamentul lor față de ceilalți. Ei simt adesea neputință și lipsă de speranță, care culminează cu stări angoasate de plâns. Unii au sentimente de vinovăție și stimă de sine scăzută.
• Modificarea greutății - Pacienții cu depresie au un apetit crescut sau scăzut. Ei câștigă sau pierd aproximativ 5% din greutatea lor la fiecare patru săptămâni. Pacienții cu depresie mai ușoară tind să se îngrașe, în timp ce cei cu depresie mai severă tind să piardă semnificativ din greutate.
• Pierderea interesului pentru activitățile zilnice - Pacienții afectați își pierd absolut orice interes pentru activitățile și lucrurile pe care obișnuiau să le facă sau de care se bucurau în mod regulat. Unii pacienți își pierd plăcerea pentru lucruri care obișnuiau să le aducă plăcere.
• Pierderea obiceiurilor de igienă - În formele severe de depresie, pacienții afectați își pierd obiceiurile de igienă de bază și își neglijează igiena.
• Oboseală - Persoanele depresive se plâng de obicei de pierderea energiei și de oboseală.
• Tulburări de somn - Semnul însoțitor al tulburărilor depresive este adesea insomnia sau exact opusul, care se caracterizează prin faptul că pacienții deprimați au nevoie de prea mult somn.
• Depresie sau hiperactivitate psihomotorie - Pacienții depresivi sunt extrem de agitați, ușor iritabili. Alții, pe de altă parte, sunt extrem de calmi, lenți în vorbire și mișcare.
• Dificultăți de concentrare, memorie și gândire - Pacienții depresivi au probleme vizibile de memorie, își pierd capacitatea de concentrare sau de rezolvare rațională a problemelor. Sunt incapabili să ia decizii independente, iar viziunea lor asupra vieții scade tot mai mult spre tendințe negative.
• Sentimente de vinovăție, inutilitate sau neputință - Pacienții suferă de obicei de sentimente constante de vinovăție și rumegând trecutul. Ei rumegă pașii greșiți din trecut și corectarea lor ireversibilă. Ei experimentează sentimente de neputință și inutilitate. Pacientul își pierde capacitatea de a lupta cu el însuși și are adesea gânduri autodistructive.
• Gânduri de moarte - Cei care își pierd dorința de a lupta cu ei înșiși au adesea gânduri sinucigașe. Ei se gândesc din ce în ce mai mult la moarte decât la izbăvirea de dificultățile prin care trec. Unii au gânduri sinucigașe, alții au tentative. Unii au planificat în avans și acționează conform unui plan, alții nu au niciun plan și acționează impulsiv.

O conversație ghidată între terapeut și pacient și rudele acestuia este esențială pentru un diagnostic corect al tulburării bipolare.

Punând întrebări detaliate și prestabilite, terapeutul distinge cu ce tulburare psihologică se prezintă pacientul și în ce stadiu se află în prezent.

O astfel de evaluare psihiatrică implică, pe lângă discuțiile despre gânduri, sentimente și modele de comportament, completarea unei autoevaluări psihologice sau a unui chestionar.

Așa-numita cartografiere a dispoziției este o metodă prin care pacientul ține o evidență zilnică a stărilor sale de spirit, a tiparelor de somn sau a altor factori care ar putea ajuta la stabilirea unui diagnostic și la găsirea tratamentului potrivit.

Cu toate acestea, doar douăzeci la sută dintre pacienții cu tulburare bipolară cu un episod depresiv sunt diagnosticați cu tulburare bipolară în primul an de tratament.

Acest lucru se datorează faptului că faza maniacă a tulburării poate fi întârziată. Uneori, aceasta nu este recunoscută în momentul diagnosticului de către pacient sau de către cei apropiați pacientului, care furnizează medicului informații suplimentare și mai obiective despre comportamentul pacientului în viața de zi cu zi.

În plus, există un decalaj de timp de până la 5-10 ani între apariția primelor simptome ale bolii și diagnosticarea bolii.

Așa-numitele criterii de diagnostic pentru tulburarea bipolară sunt utilizate pentru evaluarea obiectivă a tulburării.

Psihiatrul compară simptomele pacientului cu criteriile pentru tulburarea bipolară și alte tulburări înrudite din Manualul de diagnostic și statistică a tulburărilor mintale (DSM-5) publicat de Asociația Americană de Psihiatrie.

Examinarea markerilor neurofiziologici ca risc genetic pentru depresia bipolară este posibilă în prezent cu ajutorul tehnicilor de neuroimagistică.

Neuroimagistica este o tehnică medicală nouă care utilizează o varietate de metode pentru a obține în mod direct sau indirect imagini ale structurii și funcției creierului.

Cele mai frecvente diagnostice diferențiale care sunt importante de distins sunt alte diagnostice psihiatrice, cum ar fi schizofrenia, tulburările de anxietate, abuzul de substanțe și tulburările de personalitate (psihopatia).

Diagnosticul la copii

Diagnosticul copiilor și adolescenților cu tulburare bipolară implică aceleași criterii utilizate pentru adulți. Cu toate acestea, simptomele copiilor și adolescenților au adesea modele diferite și pot să nu se încadreze perfect în categoriile de diagnostic.

La copii, tulburarea bipolară poate fi confundată cu tulburarea de hiperactivitate cu deficit de atenție (ADHD) și cu tulburarea de opoziție provocatoare.

Uneori, însă, aceste boli sunt combinate, caz în care diagnosticul este mult mai dificil.

Tulburarea afectivă bipolară este o boală care însoțește o persoană de-a lungul întregii sale vieți. Prin urmare, perioadele de manie și depresie apar ciclic de-a lungul vieții.

Între aceste episoade de schimbări extreme de dispoziție, majoritatea pacienților sunt asimptomatici. Un procent mic de persoane prezintă simptome cronice, indiferent de eficiența tratamentului.

Dacă tulburarea bipolară este diagnosticată la timp și apoi tratată corect și pe termen lung, pacienții au șansa de a trăi o viață productivă.

Cu toate acestea, fără tratament, simptomele se agravează treptat și devin imposibil de gestionat. Pacienții cad adesea în abuzul de substanțe sau recurg la automutilare, cu gânduri și tentative suicidare.